Schimbarea la față

Schimbarea la Fata intra dincolo de timp, in timpul invierii, al slavei lui Dumnezeu. Ea reveleaza scopul istoriei, care va fi transfigurarea totala si definitiva a lumii, “care suspina inca in durerile facerii”. Este semnul unui Pasti facand trecerea spre raiul care va deveni zidirea in starea sa transfigurata de harul celei de-a doua veniri. Schimbarea omeneasca, ceea ce va sa fie intru a doua si infricosata venirea Ta, cu slava aratandu-o, Mantuitorule, Te-ai schimbat la fata in Muntele Toborului. Pentru ca lumea sa poata ajunge la slava, Fiul a sadit un alt pom al vietii: cel al iubirii adeverite -prin jertfa, care merge de la intrupare la moarte.

Schimbarea la Fata a Domnului este temelia cea tare a nadejdii noastre in schimbarea la fata a intregii noastre vieti, cea acum plina de osteneala, de dureri, de frica, intru viata nestricacioasa, asemenea lui Dumne­zeu. Insa inaltarea aceasta pe muntele cel inalt (Mt. 17:1 ; Mc. 9:2) al Schimbarii la Fata se insoteste de o mare nevointa. Nu arareori la inceput ne impresoara neputinta in aceasta nevointa, si deznadejdea incepe a ne cuprinde sufletul. In ceasurile de chin, cand ne aflam pe pragul intre Lumina cea Neapropiata a Dum­nezeirii, care ne trage catre Ea, si infricosatul intunerec cel mai dinafara (cf. A 2-a Lege 4:11), sa ne amintim de invatatura Parintilor nostri care au urmat lui Hristos pe aceasta cale, si incingandu-ne mijloacele (cf. Lc. 12:35), sa ne intarim cu barbateasca nadejde in Cel Care tine in palma Sa, fara nici o greutate, intreaga faptura. Amintirea ca tot ceea ce s’a savarsit in viata Fiului Omului trebuie sa se repete dupre asemanare si in viata noastra, ne va slobozi de toata frica si de toata imputinarea sufletului. Iata calea noastra de obste, a tuturor, dupa insusi cuvantul lui Hristos: Eu sant calea; si nu numai, ci este singura cale, caci nimenea vine la Tatal, fara numai prin Mine (Io. 14:6).

Daca Domnul S’a ispitit (Evr. 4:15), si noi negresit trebuie sa trecem prin focul ispitirii; daca Domnul a fost prigonit si nedreptatit, si noi vom fi prigoniti de aceleasi puteri care au prigonit pe Hristos; daca Hristos a suferit si a fost rastignit, nici noi vom scapa de suferinta si de rastignire, fie, poate, pe cruci nevazute, numai de vom urma Lui cu adevarat in caile inimii noastre. Daca Domnul S’a schimbat la Fata, si noi ne vom schimba la fata, si inca de aci, de pe pamant, numai de ne vom asemana Lui in nazuintele noastre launtrice. Daca Domnul a murit si a inviat, atunci si toti cei ce cred in El vor trece prin moarte, vor zacea in mormanturi, iar apoi vor invia asemenea Lui, daca au si murit asemenea Lui. Invia-vor cei credinciosi intai cu sufletul, iar apoi, in ziua Invierii celei de Obste, si in trup. Daca Domnul, dupa Invierea Sa, S’au inaltat la ceruri si au sezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Mc. 16:19) in trupul Sau cel proslavit, atunci si noi, in trupurile cele proslavite ale invierii noastre, in puterea Duhului Sfant, ne vom inalta la ceruri si ne vom face impreuna-mostenitori cu Hristos si partasi Dumnezeirii (1 Pet. 4:13 ; 2 Pet. 1:4; Rom. 7:17 ; 2 Tim. 2:11-12).

Toate cele ce am pomenit pana acum s’au savarsit cu Domnul nu dupa Dumnezeirea Lui, ci dupa firea Sa cea omeneasca, adica in planul unde Domnul este „de fiinta” cu noi, ca Fiul Omului. Domnul, Cuvantul cel fara de inceput, cu Tatal si cu Duhul, intrupandu-Se, a primit in Persoana, in Ipostasul Sau cel Dumnezeiesc firea noastra omeneasca; nu intr’o inchipuire sau ca o naluca, ci cu adevarat devenind asemenea noua, oame­nilor, El a aratat in trupul nostru Dumnezeiasca desa­varsire, lasandu-ne un chip (Io. 13:15) pe care multi proroci si drepti au dorit sa-l vada (Mt. 13:17), si pe care noi acum santem datori sa-l infaptuim, fiecare in viata proprie, pentru ca, prin asemanarea noastra cu Hristos dupa chipul vietii pamantesti, sa devenim asemanatori Lui si dupa chipul fiintarii celei Dumne­zeiesti.

Rogu-va, sa nu ne imputinam la suflet auzind cuvintele invataturii acesteia, ci sa ne trezim cu duhul si sa deschidem inimile noastre spre a primi cu sim­plitate bunavestirea lui Hristos. Domnul cu gura Sa a zis: indrazniti, Eu am biruit lumea (Io. 16:33). Şi noi, negresit, cu puterea lui Hristos, vom birui cu aceasta biruinta asupra lumii, pentru a ne face impreuna cu Dansul partasi vecinicei Imparatii in ceruri.

Spre a plini porunca: Mergeti, si stand, graiti in biserica norodului toate cuvintele vietii acesteia (Fap. 5:20), va vorbesc despre aceasta. Caci acestea sant cuvintele vietii vecinice (Io. 6:68), date de Domnul spre mostenire nestramutata celor credinciosi; aceasta este propovaduirea Apostolilor si dogmele Parintilor, acea­sta este credinta noastra Ortodoxa si nadejdea cea ne­clatita, carea nu se va rusina, caci temeiul ei este nemincinoasa marturie a Domnului. Şi daca va voi mincinoasa smerenie sa numeasca aceasta o indraz­neala fara de masura, sau chiar nebunie, atunci sa ne amintim de Apostolul Pavel care, pe de o parte, lepa­dand putinatatea sufletului, pe de alta parte, necuviin­cioasa trufie a cugetului trupesc, spune ca Dumnezeu „bine au voit, prin nebunia propovaduirii, a mantui pre cei ce cred,” „lepadand intelepciunea inteleptilor” si „facand nebuna intelepciunea lumii acesteia” (cf. 1 Cor. 1:18-21). In fiecare zi, experienta omenirii ne­schimbat ne arata ca „cei intelepti si priceputi” ai acestui veac nu pot urma lui Hristos nici pe Thavor, nici pe Golgotha, nici pe Muntele Maslinilor. Şi asa, iubitilor, veniti, si intru puterea credintei sa ne suim in muntele Domnului (Is. 2:3), si stand nematerialnic in cetatea Dumnezeului celui viu, cu minti inaltate sa vedem Dumnezeirea cea nematerialnica a Tatalui si a Duhului stralucind in Fiul cel Unul-nascut. Sa ne suim, se intelege, nu cu indrazneala mandra, ci cu frica si cutremur, ca nevrednici acestei suiri si vederi, dar in acelasi timp cu nadejdea ca si noua, pacatosilor, pentru nemarginita mila a Cerescului Tata, va straluci lumina cea pururea fiitoare a Dumnezeirii, a carei stralucire de nesuferit a aruncat la pamant, pe Thavor, pe alesii Apostoli.